Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă.

11.03.2007 08:52 Interviu cu actorul şi regizorul Constantin Florescu realizat de Catalin Mainescu - prof. de matematica in Dolj.

„Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce”
Convorbire despre şcoală şi nu numai cu actorul şi regizorul Constantin Florescu

• Ce a însemnat şi ce înseamnă şcoala pentru Constantin Florescu?

Şcoala, pentru mine, înseamnă doua lucruri: primul din ele – o instituţie. Al doilea – viaţa.
Ca instituţie, şcoala a fost un lung şir de etape, obligatoriu de parcurs pentru a-mi atinge scopurile. Fiind ezitant din fire şi nu tocmai docil, am schimbat vreo trei licee, trei facultăţi, dintre care am terminat doua şi, dacă voi crede că este necesar, voi fi din nou student. Ca viaţă, şcoala este comparabilă cu un fluid (ca apa sau aerul) care curge permanent prin mine şi, dacă s-ar opri, eu nu aş mai exista. Am extrem de multă disponibilitate de a învăţa şi de a dărui învăţătură. Probabil că asta mi se trage de la faptul ca părinţii mei au fost amândoi învăţători (cea mai nobilă meserie din lume) şi i-am admirat şi am înţeles mai târziu pentru ce îi admir şi îi imit aşa cum mă pricep mai bine.

• Se întâmplă să folosiţi cu interlocutorii expresii de genul „pe vremea mea…”?

Nu!

• Fără a „înfiera trecutul ruşinos” sau „prezentul vulcanic”, comparaţi şcoala de dinaintea revoluţiei cu cea de după. Mai este profesorul contemporan un model? Mai este elevul contemporan un elev?

Da!

• Se spune: „elevii nu mai învaţă deloc. Nu mai există respect. Nu mai există ruşine. Tineretul nu mai are nimic sfânt”. Comentaţi, vă rugăm?

Cine spune aşa ceva este bolnav şi trebuie să se trateze urgent. Boala se cheamă prostie şi se manifestă numai în forme acute. Elevii învaţă dacă au de la cine, respectă dacă au pe cine, sunt ruşinoşi dacă au de ce, iar a avea ceva sfânt este o chestiune intimă şi nu se comentează.

• Care vă este percepţia privind învăţământul rural? Cine credeţi că îl poate resuscita?

Învăţământul rural nu trebuie să fie un handicap nici pentru dascăli şi nici pentru elevi. E mai lipsit de mijloace decât cel de la oraş dar are alte calităţi care, dacă sunt descoperite şi valorificate pot duce la rezultate spectaculoase. Pentru aceasta e necesar ca toată lumea să se ia în serios. Evident, singurii care pot schimba ceva în bine sau în rău sunt OAMENII.

• Marile talente au părăsit ţara. Se pare că fenomenul nu este specific acestor vremuri. A rămâne sau a pleca?...

Marile talente nu părăsesc ţara. Ele pot părăsi un sistem care nu le permite să-şi manifeste geniul şi se duc acolo unde cred că acest lucru este posibil. De fapt, marile talente nu aparţin unei ţări, ele aparţin lumii şi de aceea gestul lor nu poate fi criticat. Dar ei sunt foarte puţini şi nu trebuie confundaţi cu „liber cugetătorii” de ocazie.

• În filmele în care aţi jucat, în spectacole, în ceea ce regizaţi există şcoala? (În „Undeva în est” eraţi student, nu-i aşa?)

În tot ceea ce fac există ceva care se datorează şcolii prin care am trecut, dascălilor pe care i-am avut. De la unii am învăţat ce este bine să fac, iar de la alţii, ceea ce trebuie să evit să fac. Le sunt dator şi unora şi altora. Dar, în mod special, sunt câţiva oameni care mi-au slujit drept model (vorbesc de dascăli), pe care i-am iubit şi care m-au îndreptat spre ceea ce sunt.
Nu îi voi numi pentru că nu au nevoie de reverenţa mea. Cred că întâlnirea cu ei a fost ceea ce numim destin şi mă consider un norocos. Noroc a fost şi faptul că am început să fac film din al doilea an de IATC. Unul dintre elevii mei de care sunt foarte mândru a început la fel. Sper să continue mai bine decât am făcut-o eu. Adică să mă depăşească.

• Ce înseamnă actorul aici, acum? Ce mai înseamnă arta? Cum se mai poate scăpa de sub kitsch?

E greu să răspund la întrebare pentru că nu pot să fiu obiectiv. Eu mă simt important prin ceea ce fac, chiar dacă aprecierea celor din jur nu mai e atât de mare. În general, omul obişnuit nu ajunge la teatru sau în sala de cinema prea des. Cei mai mulţi se mulţumesc cu ceea ce văd la televizor şi nu se prea deranjează să caute şi altceva. Televizorul şi, mai nou, internetul sunt pe cale să ştranguleze spectacolul de teatru şi filmul de artă. Lucrurile de calitate ajung greu la publicul larg sau publicul la ele. Omului modern i se fură – prin diverse mijloace – timpul. Ori, pentru artă trebuie să ai timp, dispoziţie. Ea a fost înlocuită cu un tip de divertisment uşor şi repede consumabil, promovat de televiziunile comerciale în goana după clienţi, pentru diversele produse şi servicii cărora le fac reclamă şi, astfel câştigă bani. Oamenii, în general nu se mai diferenţiază prin calităţile lor ci prin conturile bancare. E o confuzie care poate deveni extrem de periculoasă. Arta este vulnerabilă în acest context. Visul meu este să deschid o şcoală de spectatori ai cărei absolvenţi să poată să aprecieze un spectacol de teatru sau un film.

• …iar mesajul dumneavoastră pentru elevii şi profesorii începutului de mileniu este…

Purtaţi-vă crucea cu demnitate!

Interviu realizat de Cătălin Mîinescu