Poezia poate învinge băşcălia !

Sensibilă, visătoare, aparent fragilă, Ana Blandiana a fost prezentă recent la Iaşi, cu ocazia unei admirabile prelecţiuni pe care a ţinut-o la Casa Pogor. O prelecţiune având ca temă "Băşcălia la români, între salvare şi sinucidere", pe cât de savuroasă, pe atât de generatoare de triste reflecţii. Despre băşcălie, despre comunism, despre poezie şi despre multe altele, în interviul de mai jos, un fragment dintr-un mai amplu dialog ce va fi publicat în revista "Dacia literară".

Călin CIOBOTARI: Dvs. aţi mai ţinut o prelecţiune înainte de 1989. Aţi avut trăiri diferite, ce schimbări aţi remarcat la nivelul publicului?

Ana BLANDIANA: Diferenţele sunt foarte mari. Pe atunci, simplul fapt de a strânge la un loc nişte oameni era un curaj şi o acţiune care căpăta valori mult mai mari decât cele strict legate de definiţia reuniunii respective. Pe de altă parte, când spun "nişte oameni" folosesc o expresie aproape nepotrivită, pentru că se afla acolo o adevărată mulţime. Atunci fuseseră atât de mulţi tineri încât, în mod evident, nu putuseră să intre în Casa Pogor. Se stătea pe scări, erau difuzoare...

"Libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului"

C.C.: Cum vă explicaţi entuziasmul de atunci?

A.B.: Era o formă de a încerca să fii liber. Şi pentru cel care vorbea, şi pentru cei care ascultau. Iar această suprapunere de intenţii crea o solidaritate remarcabilă.

C.C.: Credeţi că solidaritatea ar putea constitui conceptul cheie al acelor timpuri?

A.B.: Da, cred că da! Dacă ar trebui să dau exemple de momente în care nu m-am simţit singură în viaţă, unul dintre ele ar fi acea prelecţiune a Junimii. Evident că acum nu se mai pot pune lucrurile în aceeaşi ecuaţie. Marea descoperire de după '89, după apariţia libertăţii, o descoperire pe care am acceptat-o şi pe care o suportăm cu toţii, a fost aceea că libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului. Eu personal am reuşit să mă împac, să accept acest adevăr, în clipa când mi-am dat seama că el este rezultatul unei legi psihologice universale: orice valoare are preţul ei; un cuvânt, o poezie, un vers, prin care autorul risca, la fel cum risca şi ascultătorul, avea o valoare infinit mai mare decât exact acelaşi vers sau aceeaşi poezie în condiţii de libertate, în care totul se reîntoarce între propriile sale limite. Şi, la urma urmei, normalitatea este alta. Acum, poezia, literatura sau cultura au aria de impact a unor elite în timp ce înainte graniţele acestui impact erau împinse mult dincolo de înţelegerea valorilor strict estetice. Ele ţineau locul - mă refer la cultură, şi, în special, la literatură - multor lucruri care erau interzise. Poezia cu siguranţă ţinea locul istoriei, filosofiei. Or, între timp, toate aceste noţiuni şi-au intrat în drepturi şi în definiţie. Poezia a rămas să se adreseze subţirelui şi finului public de ...poezie.

C.C.: Deci asta e normalitatea?

A.B.: Asta e normalitatea! Dar n-a fost uşor să trecem de la situaţia în care poetul era cunoscut ca un star, ca un cântăreţ pop...

C.C.: Ca un VIP!

A.B.: Da, acesta e cuvântul! Bine, acum e clar, nu se mai pune problema ca scriitorii să fie trecuţi printre VIP-uri.

"Elita începe să nu mai aibă niciun cuvânt în societate"

C.C.: Vă contrazic! Există cazuri în care imaginea scriitorului respectiv este foarte bine dublată de o imagine mondenă, planurile influenţându-se reciproc.

A.B.: Mă rog, asta n-are nicio importanţă, în sensul că arta ţine cont de faptul că mondenitatea este cea care contează pentru cei mulţi. Ceea ce vroiam să spun eu e că la această renunţare a graniţelor definiţiilor stricte se adaugă în anii din urmă mai ales o tendinţă de accentuare a vulgarităţii mijloacelor publice de exprimare, care pur şi simplu exclude cultura.

"A fi român este foarte molipsitor"

C.C.: Revenind la tematica băşcăliei despre care aţi conferenţiat la Pogor, mie nu mi-a fost foarte clar dacă priviţi băşcălia ca pe un dat ontologic, ceva "înşurubat" în genă, sau ca pe ceva dobândit.

A.B.: Eu cred că şi una, şi alta. Sigur, este dobândită, fiind în definitiv vorba despre o adaptare la condiţiile noastre istorice. În conferinţă, eu pledam pentru băşcălia ca o soluţie inventată, pe locul unde se bat munţii în capete. Problema este că nu suntem noi singurii care ne-am dezvoltat în condiţii istorice grele şi nu toate popoarele care s-au dezvoltat în condiţii istorice grele s-au comportat în acest fel. Cu siguranţă este ceva şi din felul nostru de a fi.

C.C.: Mă gândeam inclusiv la ciobănaşul mioritic. Atitudinea lui în faţa morţii are şi ceva băşcălios. În special refuzul său de a se implica raţional, tranşant, într-o situaţie extrem de clară, pentru a-şi salva pielea. Nu vi se pare un fel de băşcălie tragică atitudinea asta?

A.B.: Doar în măsura în care acceptăm că una din rădăcinile băşcăliei este pasivitatea. Eu cred că, în general, noi ne-am dezvoltat pe două planuri paralele, planuri care, în domeniul artistic, s-au concretizat în vârfurile Eminescu şi Caragiale. "Mioriţa" se află pe linia lui Eminescu. Asta nu înseamnă că Eminescu este mai tragic decât Caragiale. Aş zice chiar că acesta din urmă este singurul personaj tragic. El este înţeles destul de fragmentar astăzi. Felul în care el îşi bate joc este o formă de a defini realitatea cum n-a mai definit-o nimeni nici înainte, nici după el. O definiţie din care nu mai reuşim să ieşim nici după 150 de ani, gândiţi-vă! Tot ce ni se întâmplă nu face decât să îl descopere. De la omul simplu care zice "Unde este nenea Iancu să le scrie?!", până la intelectualul care găseşte în Caragiale răspunsuri împotriva lui Caragiale.

C.C.: Aţi discutat despre băşcălie în termenii "salvării" şi ai "sinuciderii". Mi s-a părut că aţi încercat să accentuaţi mai mult pe băşcălia ca sinucidere, caz în care împotriva băşcăliei trebuie identificate soluţii. Aveţi astfel de soluţii?

A.B.: Cred că o soluţie se va ivi odată cu integrarea economică în care omul care munceşte descoperă că, dacă munceşte bine şi corect, are mai mult de câştigat decât dacă îşi bate joc de toate. Căpşunarii, bunăoară, care se întorc cu o altă mentaliate; pentru aceşti oameni, băşcălia devine ceva de ordin secundar.

C.C.: Şi dacă Europa se va lăsa contaminată de băşcălia noastră?

A.B.: (râde) Să-i transformăm noi pe ei? Nu este deloc exclus. Am cunoscut cel puţin trei persoane, dintre care un englez, un olandez şi un neamţ, neamţul fiind exemplul cel mai eclatant, care, veniţi în România pe liniile unor organizaţii internaţionale, au devenit mai români decât românii. În toate sensurile. A fi român este foarte molipsitor... Suntem foarte molipsitori. Pe mine, însă, oricât ar părea de ciudat şi oricât de puţin s-ar vedea din cărţile mele, Dumnezeu m-a făcut optimistă. Nu cred că lucrurile sunt fără ieşire şi cred că avem destule calităţi pentru ca, de la un moment dat, să fim în stare a nu ni le mai distruge singuri.

De la motanul Arpagic la motanul Felix

C.C.: Să trecem la un alt capitol al discuţiei noastre. Aş vrea, pentru cititorii noştri mai tineri, să povestiţi câte ceva despre un anume motan Arpagic.

A.B.: Ce-aş putea să spun? E destul de greu, dacă nu chiar imposibil de explicat. Cineva care a crescut în libertate nu are cum să înţeleagă că nişte poezii despre un motan, foarte simpatic de altfel, au putut să facă atâta vâlvă. Şi că un motan a putut să devină la un moment dat personaj subversiv.

C.C.: Să devină o metaforă a vremii pentru Ceauşescu. Aţi premeditat metaforizarea aceasta?

A.B.: N-am premeditat-o deloc. Uimirea mea a fost totală. Recunosc, m-am cam distrat imaginându-mi că, deoarece devenise foarte cunoscut, motanului Arpagic i se urcase la cap şi începuse să se poarte precum Ceauşescu. Nicio clipă însă nu mi-am închipuit că cineva va face această paralelă. Cartea s-a retras imediat din cauza reacţiei de ataşament a publicului cititor la această glumă, nu atât din cauza conţinutului ei propriu-zis. După părerea mea, nu dovedeşte curajul meu, ci dovedeşte starea de tensiune a societăţii. Totul era exploziv. Toată lumea simţea nevoia să se exprime, să protesteze. Nu-mi văd niciun merit. Şi faptul că, ulterior, poezia s-a tradus în toate limbile pământului, se datorează scandalului.

C.C.: Se poate spune că v-au creat o bună promovare.

A.B.: Da, însă repet: e greu de explicat generaţiilor tinere. De altfel, lor trebuie să li se explice întregul, toţi cei cincizeci de ani de comunism. Neînţelegând acea jumătate de veac, nu vor înţelege nici ce se întâmplă astăzi cu noi şi, în acest sens, de zece ani am făcut şcoala de vară de la Sighet la care vârsta de admitere este între 15 şi 18 ani. Am stabilit vârsta aceasta întrebându-ne şi răspunzându-ne care a fost vârsta la care am fost cel mai permeabili. Dincolo de câte lucruri grave şi importante sunt în recomandările raportului comisiei prezidenţiale de analiză a comunismului, cred că cea mai importantă e introducerea acestor lucruri în programa şcolară. Trebuie ca generaţiile de copii să înţeleagă despre ce-a fost vorba. Comisia Tismăneanu a fost într-un paralelism cu comisia Wiesel. Aceasta din urmă a finalizat raportul, prin recomandarea de introducere a studiului Holocaustului în şcoli. Comisia Tismăneanu - studiul represiunii comuniste în şcoli. Este cum nu se mai poate mai logic.

C.C.: Dacă îmi permiteţi, ca să închidem discuţia despre Arpagic, constat că noi, românii, avem o reală apetenţă pentru motani. Iată, alături de Arpagic al dvs., pe scena politicii româneşti actuale a apărut un alt motan. Citând dintr-un clasic, adică Băsescu, "Felix! Felix motanul!".

A.B.: A, uite că la asta nu m-am gândit! Bine că nu v-am întrerupt, căci vroiam să vă spun că mie îmi plac pisicile! (râde) Bine că nu m-am grăbit!

"Poeţii nu se citesc între ei"

C.C.: Să rămânem un pic în arealul discuţiei despre poezie. Ce credeţi, cine mai citeşte astăzi poezie? Nu cumva se ajunge la drama sub formă de cerc, a poeţilor care se citesc unii pe ceilalţi?

A.B.: Am două lucruri foarte serioase să vă spun: poeţii nu se citesc între ei, ne cunoaştem foarte puţin unii pe alţii. Ne cunoaştem fizic, însă în rest... În România, încă se mai practică întâlnirea dintre poeţi. Bunăoară, la Iaşi, faptul că, de Bunavestire, există un Festival al Poeziei. Asta ţine foarte mult de personalităţile implicate. Vreau să vă spun însă că, la nivel european, efectiv e un moment de răscruce sau chiar de după răscruce, în care există sentimentul că suntem pierduţi dacă nu ne întoarcem înspre valorile spirituale, printre care se află, desigur, poezia. Există la această oră sute de festivaluri de poezie, dintre care extrem de multe sunt în Europa. Eu, de exemplu, răspund la invitaţiile unei mici părţi; dacă aş răspunde la toate, ar trebuie să-mi petrec mare parte din viaţă alergând între un festival şi altul.

C.C.: Chiar, apropo de soluţii, poezia poate învinge băşcălia?

A.B.: Da, ar fi minunat. Pentru asta ar trebui ca această victorie să aibă loc în lumea literară mai întâi. Mi-aş dori-o din toată inima! Poezia poate învinge băşcălia!

"Nu cred în originalitate"

C.C.: Cred că aţi mai auzit această întrebare: cum vă raportaţi la generaţia douămiistă, la modul în care exponenţii ei scriu şi gândesc, la trendul pe care îl agreează?

A.B.: Date fiind condiţiile de la noi, este minunat că scriu. În condiţiile în care un tânăr poet trebuie să se ducă la editură nu doar cu manuscrisul, ci şi cu un sponsor, şi, cu toate acestea, continuă să scrie este clar un câştig şi o dovadă că în România se va scrie mereu poezie. Artistic vorbind, eu nu cred în originalitate. Cred că marii artişti erau acei pictori medievali care făceau tot ce puteau ca să copieze operele maeştrilor şi ei înşişi deveneau maeştrii altor generaţii. Ideea că poetul trebuie să scrie în aşa fel încât să rupă gura târgului este absolut străină de esenţa poeziei şi a artei. În acest sens, nu mă impresionează noua generaţie. Acest tip de reacţie aparţine în general adolescenţilor; însă încetul cu încetul valorile se selectează.

C.C.: Citiţi totuşi poezia de acest tip?A.B.: Da, sigur, deşi nu sunt specialist, încerc să citesc tot ce apare. În mod evident, există poeţi şi prozatori care, se vede, vor deveni scriitori adevăraţi. Mi se mai pare clar că există o efervescenţă literară la această oră. Generaţia care acum 20-30 de ani este vie. Sigur, ar fi şi mai grozav dacă ar scrie şi în numele unor idei.
"Ce mai, e frumos!"

C.C.: Pe final, câteva impresii despre oraşul de pe Bahlui.

A.B.: Îmi face plăcere să revin la Iaşi. Nu sunt chiar sigură că imaginea mea despre Iaşi corespunde realităţii, că nu este idealizată. Este, cu siguranţă. Nu cunosc foarte bine oraşul, atmosfera literară de aici. De aceea, când au izbucnit nişte scandaluri, am rămas cu gura căscată. Pentru mine, toţi erau prieteni. Ospitalitatea cu care am fost mereu primită m-a făcut să-mi imaginez că totul e frumos. Îmi place să cred în continuare asta. Şi încă un lucru: am copilărit la Cluj, acolo unde nu există niciun muzeu al literaturii, ba mai mult, nici măcar o casă memorială şi totdeauna m-am gândit ce lucru minunat e această trăsătură a dumneavoastră, a ieşenilor, de a privi cu emoţie în urmă.
Cât m-a emoţionat maşina lui Mihai Ursachi din curtea Casei Pogor! Mi s-a părut o idee nemaipomenită. Ce mai, e frumos!
Articol aparut in "Flacara Iasului" azi 24 aprilie 2007